Fundaţia Bonus Pastor şi-a deschis Centrul Terapeutic în primăvara anului 2005, la Ozd, lângă Luduş. În Transilvania este singura organizaţie care asigură în limba maghiară terapie de lungă durată în regim de internat, pentru persoane bolnave de dependenţă. Se întâmplă des ca aceştia, după un lung şir de tratamente de dezalcoolizare, să îi contacteze pe colegii noştri şi să le ceară informaţii, adresându-le de obicei întrebarea: „Când aş putea să mă internez?” Ceea ce nu ştiu încă, este faptul că acest centru nu este un spital, unde te „internezi”, ci este o comunitate terapeutică, unde se caută soluţii în scopul unei schimbări şi a însănătoşirii. La finele programului terapeutic, beneficiarul face un scurt sumar a ceea ce a dobândit de-a lungul acestei perioade, şi rosteşte un „Cuvânt de rămas bun” în faţa comunităţii. Puteţi citi mai jos fragmente dintr-un asemenea discurs.

”Am sosit la Centrul Terapeutic din Ozd pe 27 mai 2008, după un an şi jumătate de beţie zdravănă, perioadă în care am pierdut, în afară de familie, tot ce am reuşit să agonisesc în cei şapte ani de abstinenţă premergători. Când am trecut pragul centrului, mă simţeam însingurat, cu un gol în suflet, epuizat.

După câteva zile l-am cunoscut şi pe mentorul meu, tocmai întors dintr-un concediu medical. La prima vedere mi s-a părut o persoană severă, dar mi-a plăcut caracterul său ferm şi devotamentul faţă de munca sa. Au urmat apoi discuţii cu mentorul. Mi-am dat seama că trebuie să fiu sociabil şi sincer, doar aşa are sens să rămân, departe de familie.

A fost nou pentru mine, că trebuie să mă ocup de mine însumi, dar mi s-a părut o perspectivă interesantă. Mi s-a întâmplat pentru prima oară să dorm o noapte întreagă, după o discuţie sănătoasă, fie cu mentorul fie în grup. Colegul meu de cameră îşi începea ziua cu cearcăne la ochi, dar eu mi-am dat seama că mă uşurez vorbind despre trăirile şi sentimentele mele, iar energia astfel eliberată o pot folosi altundeva.

În tabăra de la Lacul Leşu, cu ocazia activităţilor în grup, am înţeles faptul că trebuie să mă întorc până în copilărie, ca să pot găsi soluţii la problemele actuale, ca să caut răspunsul la întrebările mele. După modelarea unei sculpturi de familie (metodă folosită în psihodramă pentru vizualizarea relaţiilor din cadrul unei familii, prin modelarea simbolică a membrilor de familie – red. ) m-au năpădit deodată sentimente înăbuşite din copilărie, şi pornind pe urma acestora am analizat în interior rănile sufleteşti care au avut un rol decisiv în formarea personalităţii mele, mai ales a lipsurilor acesteia: de exemplu imaturitatea afectivă, frustrarea, caracterul nesociabil, şi lipsa totală a încrederii de sine. Era evident că am o imagine falsă despre mine însumi. Trebuia să găsesc o soluţie şi pentru această problemă, deşi încăpăţânarea şi comportamentul meu recalcitrant protestau vehement. Mi-am observat reacţiile în diverse situaţii, am cerut ajutorul grupului, astfel am reuşit să mă abţin în ce priveşte înjurăturile sau impacienţa.

În paralel am încercat prin scrisori să-mi normalizez relaţia cu tatăl şi cu fiul meu. A fost oarecum ciudat să mă aşez simultan în locul copilului şi al tatălui, dar cred că mi-a dezvoltat simţul empatic, atât faţă de tată cât şi faţă de băiat. Situaţia faţă de tatăl meu a devenit puţin mai complicată, după ce el mi-a povestit, cu ocazia unei „permisii” (învoiri), că el de fapt nu este tatăl meu în sensul biologic al cuvântului, el doar m-a crescut, după ce s-a despărţit de mama, pentru că aşa se cuvenea ca să păstrăm onoarea familiei. Această informaţie nouă, pe care am aflat-o cu câteva zile înainte de cea de-a 45-a zi de naştere, a fost decisivă pentru toată perioada de terapie care mi-a mai rămas. În prima clipă această întâmplare nu a avut nici un efect asupra mea. Mai târziu am fost surprins, apoi m-a cutremurat, mai apoi am devenit furios. De ce tocmai eu? – m-am întrebat timp de mai bine de două luni, chiar de mai multe ori pe zi. M-a cuprins nesiguranţa, oare cum voi continua după toate astea?

A sosit momentul, când nu aveam alt instrument la îndemână, doar rugăciunea. Dumnezeu mi-a arătat calea cea dreaptă. Nu i-am reproşat nimic tatălui meu, ba chiar i-am mulţumit că niciodată nu m-a făcut să simt că mi-e tată vitreg, ci m-a crescut cinstit, şi ca tată l-a călăuzit întotdeauna buna credinţă. După toate acestea am putut sta de vorbă, am discutat despre copilăria mea, şi am văzut că el avea poate mai mare nevoie decât mine să vorbească despre asta, iar eu să-l ascult, decât invers. Relaţia noastră s-a stabilizat şi acum avem nevoie, mai mult ca niciodată, de atenţia şi părerea celuilalt. Desigur nu aş fi reuşit nicidecum singur: mentorul, echipa, grupul terapeutic şi soţia mi-au acordat tot sprijinul.

În timpul terapiei am pornit un dialog cu Dumnezeu. El m-a învăţat, să nu caut logica şi raţionalitatea în dragostea şi harul Lui, doar să le accept. De când am înţeles asta, după nenumărate slujbe şi devoţiuni, nu mai pot fi îngrijorat, aşa ca înainte. Mă încred în El, că El se îngrijeşte de toate nevoile mele, şi rugăciunile au putere.

Între timp au plecat unii colegi de grupă, alţii au venit, la întâlniri am auzit de recidivişti, de temeri, dar şi de unii, care au luat-o din nou de la capăt. Am cunoscut multe persoane noi, mi-am făcut prieteni, şi la un moment dat mi-am dat seama că mă bucur de acest privilegiu, să am atâţia prieteni care duc o viaţă sănătoasă, şi acest fapt i-l datorez alcoolului.

Nu voi tinde spre perfecţiune, cel puţin nu cu orice preţ. Am învăţat că am capacităţi mult mai limitate, decât credeam. Îmi cunosc limitele, şi nu mă pripesc atunci când mă pregătesc de ceva, sau dacă trebuie să iau o decizie. Sunt foarte multe lucruri pe care trebuie să le abordez altfel, decât până acum. În ultimele nouă luni mi-am schimbat viziunea asupra lumii, nu mai sunt dominat de o perspectivă materialistă. E nevoie de bani, dar sunt atâtea lucruri, pe care nu le poţi cumpăra: zâmbetul fetiţei mele, sănătatea, fidelitatea şi fericirea soţiei mele. Acestea sunt lucruri care dau sens vieţii mele, în lipsa alcoolului.

Pentru ca toate acestea să poată funcţiona pe lungă durată, voi aplica neapărat tot ce am învăţat în Centru: planificarea, transparenţa, împărtăşirea sentimentelor mele, şi dacă voi observa că mărimea problemei depăşeşte competenţa familiei mele sau pe cea a grupului suportiv, voi cere imediat ajutorul mentorului meu. Şi desigur voi încerca între timp să rămân sobru. Nu voi uita câte probleme mi-a cauzat alcoolul. Nu voi spune că nu mai beau niciodată, doar că „azi nu beau”. Voi da atenţie semnelor acuzatoare, şi dacă va fi nevoie, voi cere ajutor. Voi continua sistematic dialogul cu Dumnezeu, fiindcă în afară de familie, de grupul suportiv şi de mentorul meu, doar Dumnezeu mă poate încuraja şi consola.

A fost o mare onoare pentru mine să-l pot avea ca mentor pe János, care mi-a dovedit incontestabil, prin intermediul unei tragedii regretabile, faptul că în orice împrejurare există o atitudine profund umană, şi că există o soluţie în orice situaţie, există supravieţuire fără tranchilizante. În acest scop am nevoie de smerenie şi de acceptarea harului Dumnezeiesc, şi să cred în continuare în puterea rugăciunii. Toate acestea vi le doresc şi vouă, şi închei cu clasicul slogan la finalul unei emisiuni: „Acest program nu putea fi realizat fără Dumneavosatră”.