Iubiţi Prieteni!

Să ştiţi că mi-a fost foarte greu să scriu o scrisoare de rămas bun, mai ales atunci când ştiu că trebuie să las în urmă oameni şi locuri care şi-au pus puternic şi definitiv amprenta asupra cursului vieţii mele.

Am spus iubiţi prieteni şi aici mă refer la toţi, pentru că aici la Ozd am redescoperit ce înseamnă să îi pese cuiva de mine, să ţină la mine, într-un cuvânt, a dărui. A dărui dragoste şi a putea şi eu la rândul meu să întorc înapoi acest sentiment pe care eu în ultimul an de dinaintea venirii mele aici am crezut că l-am pierdut pentru totdeauna. Este extraordinar să simţi că eşti iubit din nou, să fi strâns în braţe la un eveniment oarecare, să vezi bucurie pe feţele tuturor când te întorci de la un drum, să ştiu că cineva se gândeşte din nou la mine şi îşi face griji pentru mine.

Mai 2010 şi până la 1 febr 2011, dată la care am venit aici, este perioada mea de coşmar în care am ajuns să trăiesc cea mai rudimentară formă a existenţei mele. Am fost la limita de jos. Soţia a plecat, la fel şi băiatul meu. Pe fratele meu, mama şi tata i-am îndepărtat complet, cu casa gaj la bancă, maşina pierdută după 3,5 ani de rate plătite m-am scudundat complet în alcool. M-am înhăiat cu oameni răi, am început să fur, să mint, să vând din casă cam tot ce se putea pe câţiva lei. Sentimentele de nepăsare, indiferenţă, ură, teamă, disperare au pus stăpânire pe mine.

În aceste condiţii, cu tot ce am agonisit făcându-se praf, cu toate valorile mele nimicite, suferind enorm, dorind ca de la o zi, la alta viaţa mea să ia sfârşit, cum consider că mai merită să trăiesc? Mi-am pierdut complet încrederea în viitorul meu şi m-am autocondamnat. O dată cu pierderea credinţei în viitorul meu, mi-am pierdut şi tăria spirituală, am decăzut şi am ajuns pradă degradării fizice şi sufleteşti.

Aşa am ajuns aici, la Ozd, într-un loc unde se vede într-adevăr că Dumnezeu există şi veghează asupra celor ce sunt implicaţi în a ajuta şi asupra celor ce vin aici cu dorinţa de a se vindeca. Nu ştiu dacă pot, dar voi încerca să cuprind în câteva rînduri cam ce am făcut eu aici, cu ce m-am luptat. Câteva etape prin care am trecut. Am suferit foarte mult şi am descoperit că destinul meu este să sufăr, a trebuit să-mi accept suferinţa ca pe propria mea misiune. Am realizat că în această suferinţă sunt singur, nimeni nu mă poate scuti de ea sau să sufere în locul meu. Singura mea şansă este de modul în care voi şti să duc această povară cu mine. Am acceptat că sunt alcoolic şi că aceasta este o boală. Este o tragedie a mea, personală în care a trebuit să apelez la potenţialul meu uman pentru a o transforma într-un triumf ce a constat în a mă schimba pe mine însumi.

O dată recunoscută această dependenţă, slăbiciunile şi greşelile mele a trebuit să fiu sincer cu mine şi cu toţi cei din jur. În drumul terapiei mele în primele luni am pornit pe un drum greşit. Eram conştient sau mai bine zis convins că eu am venit aici doar ca să încerc a-mi reface familia. Eronat! - voi mi-aţi reflectat să fac terapie pentru mine, a trebuit să conştientizez de ce şi pentru ce sunt aici.

În primul rând a trebuit să decid dacă mai vreau să trăiesc aşa cum am fost. Evident nu. În al doilea rând a trebuit să-mi schimb atitudinea faţă de viaţă, faţă de reguli, să accept că am greşit şi să-mi pun în valoare voinţa. Am citit aici într-o carte că ”Oricine are curajul de a vrea, îşi poate schimba propriul viitor”. Este ceea ce am încercat aici.

Al treilea lucru a fost promisiunea, fidelitatea. Adică să fiu fidel promisiunii date faţă de mine. Să duc la bun sfârşit ceea ce am început. Să nu mă dezamăgesc pe mine şi după aceea pe cei ce ţin la mine. Sunt trei valori morale: atitudine, voinţă şi fidelitate, pe care am încercat să le respect şi să le duc la bun sfârşit. Vi le recomand şi vouă cu căldură, veţi avea numai de câştigat.

Astfel am reuşit să închei toate cele nouă luni ale terapiei, ba chiar ceva mai mult şi am reuşit să-mi văd blazonul, stema pe treapta cea mai de sus, în camera noastră de întâlniri. Un pas foarte greu, după suferinţa ce am pricinuit-o a fost să mă iert pe mine însumi. Este dureros de greu, poate nici nu am reuşit în totalitate, dar a trebuit să pun deoparte gândurile negre, să le dau drumul, să mă eliberez de ele, pentru că mă ţineau în loc în procesul terapiei mele. Foarte important pentru mine este faptul că am reuşit să mă apropii de Dumnezeu, mă rog aproape (că mai uit câteodată de oboseală) în fiecare seară. Dacă Dumnezeu m-a iertat, iar Isus şi-a dat sângele pentru păcatele mele, eu de ce să nu mă iert? Soarta e în mâinile Lui şi simt cum mă ţine de umeri şi îmi ghidează direcţia şi paşii ce trebuie să-i urmez.

În prezent mă gândesc spre viitor, un viitor nu prea îndepărtat. Doresc să fac paşi mai mărunţi pentru a avea o anumită siguranţă şi a evita eşecurile. Nu pentru că nu le-aş putea gestiona, dar aşa consider mai înţelept. Încerc pe cât posibil să-mi menţin permanent o stare pozitivă, să dau un sens oricărui lucru mărunt pe care o fac. Odată obţinute aceste lucruri mărunte, rezultă bucurii mărunte care au o pondere uriaşă la paşii următori.

Să ştiţi că nu mi-a fost deloc uşor. Am suferit mult, dar am avut şi bucurii, au fost momente când timpul a stat pe loc şi momente când pur şi simplu a zburat. Am trecut prin stări sufleteşti contradictorii: am plâns, am râs, am urlat, am fost închis. Pus şi simplu aici a trebuit să lupt pentru supravieţuirea mea ca om. Să reajung ce am fost odată. Am 51 de ani şi voi ziceţi că nu sunt bătrân, dar nu mai am putere ca la 25-30 şi voi porni de la zero. Oricum vă promit că voi lupta cu ceea ce mi-a mai rămas şi sper să reuşesc.

Nimic nu aş fi reuşit aici dacă nu ar fi fost permanent un grup puternic care să-mi reflecteze atunci când am greşit sau am mers bine. De aceea vă iubesc pe toţi cei care sunteţi de faţă: Z, J, T, G, Sz, K, J, Cs, pentru că ştiu că şi voi ţineţi la mine. Aveţi un loc special în sufletul meu, alături de H, J, G, A, Cs, A, S, I, Zs.

Nu pot să închei această scurtă scrisoare fără să-i reamintesc pe toţi cei din staf, oameni ce au reuşit prin profesionalismul lor să schimbe destine pierdute printre care m-am aflat şi eu: H Mari, B Eva, H Levente, B Janos, B Feri, G Gonzo, G Geza şi mentorul meu, A Eva căreia îi mulţumesc pentru încrederea pe care a avut-o în mine, îi mulţumesc pentru răbdare şi înţelegerea de care a dat dovadă. Sunt o persoană încăpăţânată şi dificilă pe alocuri, şi sunt convins că fără ajutorul ei nu aş fi putut ajunge aici.

Vă mulţumesc tuturor prieteni, locatari şi ştabi. Vă iubesc pe toţi şi vă păstrez în sufletul meu până voi închide ochii.

13 dec. 2011,
mersi pentru tot, cu stimă Mihai S